Ce înseamnă să mă comport moral? Ce trebuie să (nu) fac? Ce ar trebui să (nu) facă ceilalţi?
Un om pe care-l iubesc foarte mult a făcut o distincţie foarte importantă, aceea între acte care mă privesc pe mine (self-regarding) şi acte care privesc pe altcineva (other-regarding). Graniţa între cele două nu este întotdeauna clară, însă acest lucru nu invalidează distincţia. Dacă, să spunem, X se sinucide, ceea ce îi produce durere de moarte mamei lui, iar copiii lui ajung pe drumuri etc., înseamnă acest lucru că actul său nu l-a privit doar pe el însuşi şi deci nu era doar decizia lui? Înseamnă că nu a greşit? Poate a greşit. Nu trebuia să i se permită să facă această greşeală?
Alegerile noastre despre noi înşine sunt ale noastre chiar dacă aceste acţiuni îi afectează şi pe alţii. Când anume o acţiune care mă priveşte pe mine devine o acţiune care te priveşte şi pe tine, este o negociere cu care ne confruntăm frecvent. Unii dintre noi aplică prezumpţia liberală: orice faci este treaba ta, până se poate demonstra că actul tău îmi lezează libertatea mea, sau compromite responsabilităţile pe care ţi le-ai asumat faţă de altcineva. Libertatea ta de a-ţi mişca pumnul se opreşte la graniţa cu mine. Libertatea ta se opreşte unde începe a mea.
Dacă, să spunem, tu crezi că ai fi mai sexy dacă ai avea doar un picior în loc de două, dacă ăsta este scopul tău în viaţă, să fii un om cu un singur picior, taie-ți-l frate (deși lucrurile sunt mai complicate și în privința aceasta)! Dacă însă ţi se pare că eu aş fi mai sexy dacă aş avea doar un picior, fugi de-aici! Dacă faptul că rămâi fără un picior, după ce ai devenit părinte, şi din cauza lipsei piciorului nu îţi mai poţi practica profesia care îţi întreţinea copiii, poate decizia ta este discutabilă moral. Ai fost egoist, te-ai gândit doar la tine, ai creat probleme serioase altora față de care ai responsabilități etc. Înseamnă acest lucru că trebuia să fii oprit? Nu cred: discutabil moral, imoral, trebuie-împiedicat, sunt chestiuni diferite.
Dar dacă, să spunem, trecem pe lângă fereastra unei camere și vedem că înăuntru cineva încearcă să-și taie piciorul, ar trebui să ne continuăm drumul fără să intervenim în vreun fel, în numele libertății fiecăruia de a face ce dorește? Sau trecem pe lângă un pod înalt și vedem că cineva tocmai se pregătește să sară? Aici intervine o altă distincție, cea între autonomia personală și libertate: libertatea de a face ceea ce doresc decurge din autonomia mea, adică din faptul că am capacitatea de a face alegeri, și înțeleg informațiile relevante pentru alegerile mele. Dacă nu am această capacitate, atunci nu sunt autonomă. De aceea, de exemplu, copiii sunt protejați de alegerile proprii. Autonomia este fundamentul consimțământului informat. Motivul pentru care este legitim să împiedicăm încercarea de amputare, sau de sinucidere, nu decurge, așadar, din faptul că persoana nu are libertatea de a face acel lucru, ci din faptul că este posibil ca acțiunea să nu decurgă din autonomie (e.g. omul din cameră este sub influența drogurilor, cel de pe pod este disperat și acționează necugetat).
O altă distincție pe care mulți o fac atunci când vorbesc despre comportamentul moral este cea între valorile morale la care aderi, normele după care alegi să-ți trăiești viața, pe de o parte, și idealurile morale, pe de alta. Dacă, să spunem, singurul lucru în care cred eu este că trebuie să nu provoc nici un fel de suferință, nicicui (oameni, animale, insecte, planeta, stratul de ozon și așa mai departe), și încerc să-mi conduc viața după un astfel de precept? Unele idealuri morale sunt de neatins, oricât de mult ai încerca să trăiești conform lor. De cele mai multe ori noi nu gândim în termenii celei mai virtuoase, lăudabile etc. acțiuni, ci încercăm să facem compromisuri, să ne ajustăm proiectele astfel încât să putem spera în mod realist că vom fi oamenii care dorim să fim. Putem să admirăm eroii, martirii, dar nu toți putem să fim ca ei. Putem să ne dorim să fim virtuoși, eroici etc., dar în viața de zi cu zi să încercăm să fim atât de buni pe cât suportăm să fim.
Interesant.. libertatea omului, cand este vorba despre dreptul omului de a muri, dispare.
RăspundețiȘtergereOmul este obligat sa traiasca indiferent de dorinta sa.
Cred ca un om care se sinucide sau isi paraseste familia nu evalueaza situatia asa cum o facem noi din afara. Poate ca el este convins ca ceilalti se vor descurca finalmente mai bine fara el decat cu el (cand cineva doreste sa se suprime sau sa se eclipseze, nu putem spune ca se iubeste si se apreciaza pe sine). Alegerea sa nu este atunci din punctul de vedere al propriei sale analize un act imoral. Si este foarte posibil sa aiba dreptate intr-un fel, chiar daca disparitia lui poate fi extrem de traumatizanta.
RăspundețiȘtergereSe prea poate ca omul care nu a reusit sa se sinucida de exemplu, sa considere cativa ani mai tarziu ca a fost foarte aproape de a comite un act absurd si imoral, si in acelasi timp sa isi aminteasca cat de clara si conforma cu etica i se parea decizia lui in momentul "sinuciderii".
Nu traim intr-o lume ideala si nici intr-una care sa corespunda ideilor pe care ni le facem despre ea. Suntem in permanenta confruntati cu alegeri de tip moral, mai mult sau mai putin importante, si negociem in permanenta acea limita intre libertatea proprie si libertatea celor din jur. Pentru mine actul moral nu poate fi definit in mod universal, totul depinde de context.