doctore, taie o bucată din mine!

În sfera amputărilor elective, există mai multe afecțiuni înrudite. Una este BIID (body integrity identity disorder) sau AID (amputee identity disorder). Alta este apotemnofilia - în aceste cazuri, dorința oamenilor de a li se amputa un membru este de natură sexuală. Mai sunt și oameni care suferă de acrotomofilie: aceștia sunt atrași cu precădere, sau doar, de oameni cu membre amputate. Majoritatea acestor persoane sunt, altminteri, cetățeni absolut normali. Au serviciu, plătesc taxe, respectă regulile din societate, dar suferă foarte mult si cer să li se permită să-si rezolve problemele. 

Cei care suferă de BIID și apotemnofilie trăiesc în suferința de a nu le lipsi anumite membre ale corpului. Au două mâini și două picioare sănătoase, iar acest lucru este intolerabil. Nu se pot bucura de viață până nu devin amputați. Unii dintre aceștia au convins medici chirurgi să le amputeze câte ceva. Au fost câteva cazuri, de exemplu, în Scoția în urmă cu câțiva ani, însă reacțiile publice și politice au fost foarte puternice iar acum astfel de intervenții nu mai sunt permise. 

Există mai multe tipuri de argumente în favoarea permiterii realizării intervențiilor de către personalul medical. În unele state, oamenii cu afecțiuni mentale beneficiază de terapie ale cărei costuri sunt acoperite din asigurările naționale de sănătate. Aceste afecțiuni nu sunt vindecabile, iar rezultatele terapiei sunt limitate. Astfel, în urma unui calcul economic, poate fi mai ieftin să li se îndeplinească dorința decât să li se achite terapia pe durată nedeterminată. Unde mai pui că în urma operației, pacienții se declară încântați de rezultate. Dacă nu reusesc să convingă pe nimeni să îi opereze, unii se mutilează singuri (implicit, cu costuri mult mai mari pentru toată lumea). 

În alte cazuri, costurile operației nu ar urma să fie acoperite din bani publici. Oamenii se oferă să le achite, doar să accepte cineva să realizeze operația, iar cooperarea în acest sens dintre cele două părți să fie permisă. Medicii, spun unii dintre aceștia, trebuie să fie liberi să își ajute pacienții în felurile în care este benefic pentru ei. 

O altă chestiune este că (cel puțin deocamdată) nu se solicită ca vreun medic anume să fie obligat să dea curs unei astfel de solicitări. Dimpotrivă, personalul medical trebuie să se bucure de dreptul de a obiecta în funcție de conștiința sa. Dacă doritorul de amputare găsește specialiști dispuși să ajute, trebuie să fie interzisă această cooperare? Dacă da, sau dacă nu, de ce?

Câteva gânduri despre libertate şi comportamentul moral

Ce înseamnă să mă comport moral? Ce trebuie să (nu) fac? Ce ar trebui să (nu) facă ceilalţi?

Un om pe care-l iubesc foarte mult a făcut o distincţie foarte importantă, aceea între acte care mă privesc pe mine (self-regarding) şi acte care privesc pe altcineva (other-regarding). Graniţa între cele două nu este întotdeauna clară, însă acest lucru nu invalidează distincţia. Dacă, să spunem, X se sinucide, ceea ce îi produce durere de moarte mamei lui, iar copiii lui ajung pe drumuri etc., înseamnă acest lucru că actul său nu l-a privit doar pe el însuşi şi deci nu era doar decizia lui? Înseamnă că nu a greşit? Poate a greşit. Nu trebuia să i se permită să facă această greşeală?

Alegerile noastre despre noi înşine sunt ale noastre chiar dacă aceste acţiuni îi afectează şi pe alţii. Când anume o acţiune care mă priveşte pe mine devine o acţiune care te priveşte şi pe tine, este o negociere cu care ne confruntăm frecvent. Unii dintre noi aplică prezumpţia liberală: orice faci este treaba ta, până se poate demonstra că actul tău îmi lezează libertatea mea, sau compromite responsabilităţile pe care ţi le-ai asumat faţă de altcineva. Libertatea ta de a-ţi mişca pumnul se opreşte la graniţa cu mine. Libertatea ta se opreşte unde începe a mea.

Dacă, să spunem, tu crezi că ai fi mai sexy dacă ai avea doar un picior în loc de două, dacă ăsta este scopul tău în viaţă, să fii un om cu un singur picior, taie-ți-l frate (deși lucrurile sunt mai complicate și în privința aceasta)! Dacă însă ţi se pare că eu aş fi mai sexy dacă aş avea doar un picior, fugi de-aici! Dacă faptul că rămâi fără un picior, după ce ai devenit părinte, şi din cauza lipsei piciorului nu îţi mai poţi practica profesia care îţi întreţinea copiii, poate decizia ta este discutabilă moral. Ai fost egoist, te-ai gândit doar la tine, ai creat probleme serioase altora față de care ai responsabilități etc. Înseamnă acest lucru că trebuia să fii oprit? Nu cred: discutabil moral, imoral, trebuie-împiedicat, sunt chestiuni diferite. 

Dar dacă, să spunem, trecem pe lângă fereastra unei camere și vedem că înăuntru cineva încearcă să-și taie piciorul, ar trebui să ne continuăm drumul fără să intervenim în vreun fel, în numele libertății fiecăruia de a face ce dorește? Sau trecem pe lângă un pod înalt și vedem că cineva tocmai se pregătește să sară? Aici intervine o altă distincție, cea între autonomia personală și libertate: libertatea de a face ceea ce doresc decurge din autonomia mea, adică din faptul că am capacitatea de a face alegeri, și înțeleg informațiile relevante pentru alegerile mele. Dacă nu am această capacitate, atunci nu sunt autonomă. De aceea, de exemplu, copiii sunt protejați de alegerile proprii. Autonomia este fundamentul consimțământului informat. Motivul pentru care este legitim să împiedicăm încercarea de amputare, sau de sinucidere, nu decurge, așadar, din faptul că persoana nu are libertatea de a face acel lucru, ci din faptul că este posibil ca acțiunea să nu decurgă din autonomie (e.g. omul din cameră este sub influența drogurilor, cel de pe pod este disperat și acționează necugetat).         

O altă distincție pe care mulți o fac atunci când vorbesc despre comportamentul moral este cea între valorile morale la care aderi, normele după care alegi să-ți trăiești viața, pe de o parte, și idealurile morale, pe de alta. Dacă, să spunem, singurul lucru în care cred eu este că trebuie să nu provoc nici un fel de suferință, nicicui (oameni, animale, insecte, planeta, stratul de ozon și așa mai departe), și încerc să-mi conduc viața după un astfel de precept? Unele idealuri morale sunt de neatins, oricât de mult ai încerca să trăiești conform lor. De cele mai multe ori noi nu gândim în termenii celei mai virtuoase, lăudabile etc. acțiuni, ci încercăm să facem compromisuri, să ne ajustăm proiectele astfel încât să putem spera în mod realist că vom fi oamenii care dorim să fim. Putem să admirăm eroii, martirii, dar nu toți putem să fim ca ei. Putem să ne dorim să fim virtuoși, eroici etc., dar în viața de zi cu zi să încercăm să fim atât de buni pe cât suportăm să fim.