probleme de etica

ce trebuie sa fac? (1)

2010-05-29T09:53:00.002+03:00

Ai ieșit la iarbă verde. În plimbare, treci pe lângă o cale ferată. La câțiva metri distanță, calea ferată se bifurcă. În zare vezi că pe șinele din dreapta sunt legate cinci persoane. Pe șinele din stânga este legată doar una. Vezi că se apropie cu viteză o locomotivă. Chiar lângă tine se află maneta de schimbare a direcției. Dacă nu faci nimic, locomotiva își va continua drumul pe șinele din dreapta, și va ucide cele cinci persoane. Poți însă să tragi de manetă și să direcționezi locomotiva spre șinele din stânga, astfel încât doar o persoană va muri.

Nu cunoști personal pe cei legați de șine. Nu ai timp sa ajungi la ei să îi dezlegi. Nu poți face nimic să oprești locomotiva.

Ce trebuie să faci și de ce?

(multe versiuni ale acestei dileme, în limba engleză the trolley problem, au fost și sunt foarte dezbătute în mai multe domenii. Dacă sunteți curioși, puteți găsi discuții pe această temă cu ajutorul lui Google. Exemplificativ, un material foarte interesant, aici).

Cu cine (nu) putem face sex?

2010-03-20T12:05:00.012+02:00

Întrebarea de astăzi este cu cine. Ar putea fi si cu ce. Care este diferența dintre "ce" si "cine"? Să convenim pentru moment ca "ce" sunt obiecte iar "cine" sunt ființe. Așadar haideți să nu discutăm acum despre obiecte.

O altă chestiune importantă cu privire la întrebarea din titlu este că aceasta se referă la etica actului, și nu la posibilitatea practică. De exemplu, presupunând că sunt căsătorită, mulți ar fi de acord că pot, din punct de vedere moral, să fac sex cu soțul meu, care nu este prezent. Este, adică, legitim să fac sex cu el, chiar dacă, momentan, nu se poate. Dacă, însă, în loc de soț am soție, chiar dacă, să spunem, conform legii este posibil ca femeile să se căsătorească între ele, unii membri ai societății ar putea să spună că nu este legitim ca eu să fac sex cu soția mea, pentru că nu este legitim ca femeile să facă sex între ele. Ba chiar mai mult, unii membri ai societății ar putea nega că vreunele din activitățile care au loc între femei sau între bărbați pot constitui relații sexuale: cel mult, acestea constituie perversiuni ale relațiilor sexuale. Binecuvântarea legală, așadar, nu se suprapune neapărat cu opiniile oamenilor despre legitimitatea actului (sau chiar despre definirea lui).

Este însă legitim ca Ana să facă sex cu Ion, care este soțul Mariei? Și este această întrebare aceeași cu cea dacă este legitim ca Ion, soțul Mariei, să facă sex cu Ana? Unii ar spune că întrebările au răspunsuri diferite: Ion, spre deosebire de Ana, și-a asumat anumite obligații față de Maria, printre care exclusivitatea sexuală, în timp ce Ana nu are o obligație față de femeile căsătorite, de a nu face sex cu soții lor. Cum am văzut într-o temă precedentă, situația nu stă neapărat așa: poate relația dintre Ion și Maria nu include exclusivitatea sexuală. Dar dacă o include, atunci poate Ion greșește (față de Maria, și poate și față de Ana, dacă să spunem Ana crede fie că Ion nu este într-o relație cu altcineva, fie că este într-o relație deschisă). Dar dacă, să spunem, relația dintre Ion și Maria nu este deschisă, iar Ana și Maria sunt prietene? În acest caz, făcând sex împreună, poate atât Ion, cât și Ana, greșesc din punct de vedere moral.

Poate Ana să facă sex cu cineva care îi este rudă? Să spunem, cu un frate vitreg? Cu un văr? Dar Ion cu fiica sa adultă? Unele din argumentele împotriva legitimității unor astfel de activități dintre părinți și copii atrag atenția asupra compromiterii relațiilor de familie, a inegalității de roluri, și a eventualelor probleme care pot decurge din conceperea de copii de către rude apropiate (să spunem că ultima problemă poate fi înlăturată cu ajutorul contracepției). De exemplu, se arată că dacă am permite ca părinții și copiii să aibă astfel de relații ca adulți, atunci poate ei ar fi încurajați să se vadă unul pe celălalt ca potențiali parteneri sexuali dinainte de ajungerea copilului la maturitate, ceea ce ar intensifica problemele legate de compromiterea relației de familie, și de inegalitatea de roluri.

Poate însă să fie legitimă întreținerea de relații sexuale cu adolescenți? Cu copii? Cu ființe non-umane? Se poate argumenta că între relațiile dintre adulți (de sex diferit, de același sex, din culturi diferite, sau care fac parte din diferite tipuri de relații etc.) cu capacitate de consimțământ pe de o parte, și relațiile dintre aceștia și ființe care nu au (încă) această capacitate, pe de alta, există o distincție semnificativă: nu poți să faci sex cu ființe care nu pot consimți. Poți face sex doar cu ființe care (1) au capacitatea de a consimți, și (2), consimt. Putem apoi discuta despre când și în ce condiții putem face sex cu alte persoane, care pot consimți și consimt.

Mulți dintre noi, însă, folosesc animalele, sau beneficiază de pe urma folosirii lor, le mulg, le omoară, ca apoi să se îmbrace cu ele sau să le mănânce, sau doar ca să se distreze (la circ, la coridă), sau le supun la suferințe atroce în experimentarea de tratamente sau de produse cosmetice, pentru beneficiul oamenilor, și susțin că aceste tratamente ale animalelor sunt legitime. Cum ar trebui clasificată, în această grilă a legitimității, întreținerea de relații sexuale cu animale, în condițiile în care acestea nu se opun și nu par să sufere?

Alți comentatori deplâng demonizarea sexului ca un act murdar, periculos, și argumentează că acesta poate fi inofensiv, sau chiar benefic, copiilor și adolescenților. Ceea ce rănește copiii sunt mai degrabă înșelarea încrederii, violența, lipsa de respect, și nu sexul ca atare. Așadar nu sexul ar trebui să fie ținta interdicțiilor, ci elementele cu adevărat dăunătoare, printre care unii ar enumera și insistența de a percepe copiii ca pe niște creaturi asexuale, neapărat ignorante (cel puțin în ceea ce privește sexul), și care trebuie să rămână ignorante cât mai mult timp (cel puțin în ceea ce privește sexul).

O altă categorie de potențiali parteneri este cea a ființelor care nu mai sunt în viață. Putem face sex cu cadavre? Se argumentează uneori că, în ciuda condamnării sale aproape unanime, practica necrofiliei nu are nimic intrinsec greșit moralmente.

Contează dacă, de exemplu, cadavrul este al soțului/soției, care cât era în viață și-a dat în mod explicit și repetat acordul ca soția/soțul să se bucure în acest fel de trupul său neînsuflețit? Sau poate cadavrele fac parte din categoria lucrurilor (foste ființe), sunt "ce"-uri și nu "cine"-uri, și prin urmare în afara temei noastre de astăzi?

Voi ce credeți? Cu cine (nu) putem face sex?

(P.S. Am găsit o discuție interesantă pe tema noastră, aici.)

Este despărțirea încălcarea unor promisiuni?

2010-02-24T16:31:00.005+02:00

Propun să discutăm despre despărțire, sau divorț, după caz, si să vedem dacă acestea constituie încălcarea unei promisiuni. Când decid să aibă o relație erotico-sentimentală, sau la un moment dat pe parcursul unei astfel de relații, sau când se căsătoresc, mulți oameni îsi fac diverse promisiuni: îsi promit că se vor iubi pentru totdeauna și necondiționat, că îsi vor fi alături la bine și la greu, și așa mai departe. Dacă unul dintre membrii cuplului decide să se despartă de celălalt, înseamnă că încalcă aceste promisiuni? Ca să nu complicăm discuția, să presupunem că (deocamdată) membrii cuplului nu sunt părinți (poate vom discuta această temă cu altă ocazie).

Mulți dintre noi au auzit afirmații de genul că cineva a fost părăsit(ă), că cineva doar a profitat de o altă persoană (ceea ce demonstrează prin întreruperea unilaterală a relației), că cineva nu și-a respectat angajamentele, că cineva a mâncat anii cei mai buni ai altcuiva, și asa mai departe. Unii ar spune chiar că odată ce ai fost într-o relație de durată cu o altă persoană, ai obligația morală de a-i rămane alături. Sau ar fi pregătiți să spună că ai obligația de a deveni părinte cu persoana aceea, chiar dacă nu-ți mai dorești acest lucru, și aceasta pentru că ați fost impreună mult timp si de acum îi va fi mai greu să găsească un alt partener, cu care să cultive o relație și alături de care să facă pasul respectiv. Sau că alegerile pe care le-a făcut persoana alături de care nu mai dorești să fii (să-și schimbe profesia sau chiar să renunțe la orice altă activitate ca să fie alături de tine, să-și pună propriile interese în planul secund) creează o obligație din partea ta de a-i rămâne alături.

Alții spun că despărțirea (sau divorțul) nu constituie o incălcare a promisiunilor, pentru că nu poți promite lucruri care nu sunt sub controlul tău, iar sentimentele de dragoste nu sunt sub controlul nostru. Prin urmare, nici celelalte elemente care decurg din aceste sentimente (promisiunile de a rămâne alături orice-ar fi) nu mai sunt valabile: nu putem promite anumite lucruri printre care accesul sexual nelimitat la noi înşine, subordonarea faţă de interesele altcuiva, renunțarea la libertate etc. Acestea, se argumentează, nu sunt drepturi pe care le putem transfera altora (de altfel acesta este, in esență, argumentul împotriva sclaviei voluntare).

Voi ce credeți? Sunt jurămintele de dragoste promisiuni? Putem avea obligația morală de a rămâne într-o relație de cuplu cu cineva? Creează alegerile pe care le fac oamenii în numele unei relații o obligație morală din partea partenerilor lor de-a le rămâne alături?

doctore, taie o bucată din mine!

2010-02-19T13:42:00.004+02:00

În sfera amputărilor elective, există mai multe afecțiuni înrudite. Una este BIID (body integrity identity disorder) sau AID (amputee identity disorder). Alta este apotemnofilia - în aceste cazuri, dorința oamenilor de a li se amputa un membru este de natură sexuală. Mai sunt și oameni care suferă de acrotomofilie: aceștia sunt atrași cu precădere, sau doar, de oameni cu membre amputate. Majoritatea acestor persoane sunt, altminteri, cetățeni absolut normali. Au serviciu, plătesc taxe, respectă regulile din societate, dar suferă foarte mult si cer să li se permită să-si rezolve problemele.

Cei care suferă de BIID și apotemnofilie trăiesc în suferința de a nu le lipsi anumite membre ale corpului. Au două mâini și două picioare sănătoase, iar acest lucru este intolerabil. Nu se pot bucura de viață până nu devin amputați. Unii dintre aceștia au convins medici chirurgi să le amputeze câte ceva. Au fost câteva cazuri, de exemplu, în Scoția în urmă cu câțiva ani, însă reacțiile publice și politice au fost foarte puternice iar acum astfel de intervenții nu mai sunt permise.

Există mai multe tipuri de argumente în favoarea permiterii realizării intervențiilor de către personalul medical. În unele state, oamenii cu afecțiuni mentale beneficiază de terapie ale cărei costuri sunt acoperite din asigurările naționale de sănătate. Aceste afecțiuni nu sunt vindecabile, iar rezultatele terapiei sunt limitate. Astfel, în urma unui calcul economic, poate fi mai ieftin să li se îndeplinească dorința decât să li se achite terapia pe durată nedeterminată. Unde mai pui că în urma operației, pacienții se declară încântați de rezultate. Dacă nu reusesc să convingă pe nimeni să îi opereze, unii se mutilează singuri (implicit, cu costuri mult mai mari pentru toată lumea).

În alte cazuri, costurile operației nu ar urma să fie acoperite din bani publici. Oamenii se oferă să le achite, doar să accepte cineva să realizeze operația, iar cooperarea în acest sens dintre cele două părți să fie permisă. Medicii, spun unii dintre aceștia, trebuie să fie liberi să își ajute pacienții în felurile în care este benefic pentru ei.

O altă chestiune este că (cel puțin deocamdată) nu se solicită ca vreun medic anume să fie obligat să dea curs unei astfel de solicitări. Dimpotrivă, personalul medical trebuie să se bucure de dreptul de a obiecta în funcție de conștiința sa. Dacă doritorul de amputare găsește specialiști dispuși să ajute, trebuie să fie interzisă această cooperare? Dacă da, sau dacă nu, de ce?

Câteva gânduri despre libertate şi comportamentul moral

2010-02-15T13:13:00.011+02:00

Ce înseamnă să mă comport moral? Ce trebuie să (nu) fac? Ce ar trebui să (nu) facă ceilalţi?

Un om pe care-l iubesc foarte mult a făcut o distincţie foarte importantă, aceea între acte care mă privesc pe mine (self-regarding) şi acte care privesc pe altcineva (other-regarding). Graniţa între cele două nu este întotdeauna clară, însă acest lucru nu invalidează distincţia. Dacă, să spunem, X se sinucide, ceea ce îi produce durere de moarte mamei lui, iar copiii lui ajung pe drumuri etc., înseamnă acest lucru că actul său nu l-a privit doar pe el însuşi şi deci nu era doar decizia lui? Înseamnă că nu a greşit? Poate a greşit. Nu trebuia să i se permită să facă această greşeală?

Alegerile noastre despre noi înşine sunt ale noastre chiar dacă aceste acţiuni îi afectează şi pe alţii. Când anume o acţiune care mă priveşte pe mine devine o acţiune care te priveşte şi pe tine, este o negociere cu care ne confruntăm frecvent. Unii dintre noi aplică prezumpţia liberală: orice faci este treaba ta, până se poate demonstra că actul tău îmi lezează libertatea mea, sau compromite responsabilităţile pe care ţi le-ai asumat faţă de altcineva. Libertatea ta de a-ţi mişca pumnul se opreşte la graniţa cu mine. Libertatea ta se opreşte unde începe a mea.

Dacă, să spunem, tu crezi că ai fi mai sexy dacă ai avea doar un picior în loc de două, dacă ăsta este scopul tău în viaţă, să fii un om cu un singur picior, taie-ți-l frate (deși lucrurile sunt mai complicate și în privința aceasta)! Dacă însă ţi se pare că eu aş fi mai sexy dacă aş avea doar un picior, fugi de-aici! Dacă faptul că rămâi fără un picior, după ce ai devenit părinte, şi din cauza lipsei piciorului nu îţi mai poţi practica profesia care îţi întreţinea copiii, poate decizia ta este discutabilă moral. Ai fost egoist, te-ai gândit doar la tine, ai creat probleme serioase altora față de care ai responsabilități etc. Înseamnă acest lucru că trebuia să fii oprit? Nu cred: discutabil moral, imoral, trebuie-împiedicat, sunt chestiuni diferite.

Dar dacă, să spunem, trecem pe lângă fereastra unei camere și vedem că înăuntru cineva încearcă să-și taie piciorul, ar trebui să ne continuăm drumul fără să intervenim în vreun fel, în numele libertății fiecăruia de a face ce dorește? Sau trecem pe lângă un pod înalt și vedem că cineva tocmai se pregătește să sară? Aici intervine o altă distincție, cea între autonomia personală și libertate: libertatea de a face ceea ce doresc decurge din autonomia mea, adică din faptul că am capacitatea de a face alegeri, și înțeleg informațiile relevante pentru alegerile mele. Dacă nu am această capacitate, atunci nu sunt autonomă. De aceea, de exemplu, copiii sunt protejați de alegerile proprii. Autonomia este fundamentul consimțământului informat. Motivul pentru care este legitim să împiedicăm încercarea de amputare, sau de sinucidere, nu decurge, așadar, din faptul că persoana nu are libertatea de a face acel lucru, ci din faptul că este posibil ca acțiunea să nu decurgă din autonomie (e.g. omul din cameră este sub influența drogurilor, cel de pe pod este disperat și acționează necugetat).

O altă distincție pe care mulți o fac atunci când vorbesc despre comportamentul moral este cea între valorile morale la care aderi, normele după care alegi să-ți trăiești viața, pe de o parte, și idealurile morale, pe de alta. Dacă, să spunem, singurul lucru în care cred eu este că trebuie să nu provoc nici un fel de suferință, nicicui (oameni, animale, insecte, planeta, stratul de ozon și așa mai departe), și încerc să-mi conduc viața după un astfel de precept? Unele idealuri morale sunt de neatins, oricât de mult ai încerca să trăiești conform lor. De cele mai multe ori noi nu gândim în termenii celei mai virtuoase, lăudabile etc. acțiuni, ci încercăm să facem compromisuri, să ne ajustăm proiectele astfel încât să putem spera în mod realist că vom fi oamenii care dorim să fim. Putem să admirăm eroii, martirii, dar nu toți putem să fim ca ei. Putem să ne dorim să fim virtuoși, eroici etc., dar în viața de zi cu zi să încercăm să fim atât de buni pe cât suportăm să fim.

chirurgul însetat de sânge

2010-02-09T15:02:00.006+02:00

Să ne imaginăm doi chirurgi renumiți, printre cei mai buni din specializările lor, Dr. A și Dr. B.

Dr A. este un om foarte agreabil, preocupat de soarta pacienților lui. De mic copil era grijuliu cu cei din jur și voia să ajute pe toată lumea. A învățat foarte mult și pune mult suflet în munca lui. Suferă ca nu a putut salva viața fiecărui pacient pe care l-a operat. Își reproșează neîncetat faptul ca, după multe ore de operații, i se diminuează capacitatea de atenție și precizie. Când i-au murit pacienți pe masa de operație, s-a simţit vinovat şi şi-a spus că, ar fi fost mai odihnit și ar fi luat în calcul mai bine toate elementele problemei, viețile acelor pacienți ar fi putut fi salvate. O dată a fost condusă o anchetă în spital pe tema morții unui pacient al său, dar specialiști din toată lumea au explicat că acea greșeală era aproape inevitabilă.

Dr. B este, statistic vorbind, mai eficient decât colegul Dr. A. A salvat pacienți despre care nimeni nu credea că mai pot fi salvați. Are o capacitate de concentrare și evaluare a tuturor riscurilor și posibilităților absolut fantastică. A salvat nenumărate vieți, orice secție de chirurgie din lume și-ar dori să-l aibă. Nu este foarte amabil cu pacienții sau familiile sau prietenii lor, și este o fire destul de retrasă. De mic copil a fost foarte atras de sânge. Dacă se julea la joacă, se retrăgea în camera lui, îndepărta plasturele și sâcâia rana să mai curgă puțin sânge. Este foarte, foarte fascinat de sânge. De fapt, acesta a fost criteriul principal al alegerii profesiei. Nimic nu îl face fericit cum îl face vederea şi atingerea sângelui. Uneori provoacă puțin mai multă sângerare în timpul operațiilor decât necesită intervenția. Dar pentru că este atât de inteligent și are intuiție atât de bună, a știut întotdeauna când să se oprească astfel încât pacientul să nu fie pus în pericol. Nu pentru că îl interesează soarta acestuia, ci pentru ca dacă i-ar muri oameni pe masa de operație, ar fi mai puțin popular și poate ar avea mai puțin acces la sânge.

Cum apreciezi cei doi medici din punct de vedere moral? Dacă doar tu ai cunoaște aceste informații de ordin personal, pe mâinile căruia dintre cei doi chirurgi te-ai lăsa? Dacă s-ar afla aceste lucruri despre motivațiile Dr. B, cum ar trebui procedat şi de ce?

Este promiscuitatea imorală?

2010-02-04T18:52:00.001+02:00

Termenul de promiscuitate nu este neutru. În funcție de definiția pe care o folosim, răspunsul poate fi chiar parte din întrebarea noastră. Tocmai ce am verificat definiția care poate fi găsita in DEX: promiscuitatea este un "amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios. Conviețuire în condiții de mizerie sau de imoralitate a mai multor persoane de sex diferit".

O definiție foarte edificatoare :-) , conform careia degeaba sunteți dubioși și contradictorii și necuviincioși și așa mai departe: dacă sunteți cam asemănători și nu sunteți de sex diferit, nu sunteți promiscui.

O definire poate mai comună a termenului este că denotă întreținerea de relații sexuale cu mai mulți parteneri. Este întreținerea de relații sexuale cu mai mulți parteneri imorală? Sau, ca să facem întrebarea și mai precisă, este întreținerea de relații sexuale cu mai mulți parteneri neapărat imorală? Unii oameni susțin nu doar că nu este neapărat imorală, ci că în anumite condiții stă mai bine la capitolul moralitate decât multe monogamii declarate. Conform acestora, o relație monogamă în care unul dintre parteneri l-a înșelat pe celălalt este mai compromisă moral decât o relație în care partenerii consimt și se bucură de intimitate cu mai multe persoane. Discutabil moral, susțin acești oameni, este să rănești pe cei din jurul tau, să demonizezi plăcerea, să minți spre satisfacția proprie, sau să suferi inutil. Lăudabil moral, mai susțin ei, este să fii sincer, să respecți oamenii din jurul tău, să îi cunoști fără să îi folosești ca pe obiecte, să reziști tentației de a-i considera pe apropiații tăi ca fiind proprietatea ta, al carei drept de folosință îl ai in mod exclusiv.

Voi ce credeti?

Este bătrânețea o boală?

2010-02-02T19:00:00.000+02:00

În răspunsul la tema de săptămâna trecută, cineva s-a referit la moartea de bătrânețe ca fiind o "moarte bună". Este perfect legitim ca cineva să aibă acest punct de vedere. Putem însă să îl generalizăm? Dacă am putea decide pentru alții, am decide să moară la o anumită vârstă, moartea respectivă fiind "bună"?

Tema s-a discutat de multe ori în multe medii. Un punct de vedere este acela că bătrânețea este o boală. Conform acestui punct de vedere, există o serie de motive pentru care bătrânețea nu este clasificată drept boală. Unul ar fi că este naturală: este normală și din câte știm s-a întâmplat tuturor oamenilor care au trăit peste o anumită vârstă. Deocamdată, nimic nu poate fi făcut pentru a ne vindeca de ea. Un alt motiv ar fi că reclasificarea bătrâneții drept boală ar necesita redirecționarea de resurse financiare imense, într-un scop despre care cei mai mulți specialiști cred că va fi sortit eșecului.

Însă, bătrânețea nu este singura suferință nevindecabilă: din păcate, deocamdată multe afecțiuni nu pot fi vindecate și totuși nu ne-am gândi să nu le numim boli, pe astfel de considerente: e.g. diabetul, corea lui Huntington (pe care am menționat-o în tema precedentă), precum și multe altele. Cercetările pentru descoperirea vindecării de astfel de afecțiuni consumă resurse imense, și acest fapt nu pare un argument pentru a le sista.

De fapt, susțin unii comentatori, rezistența noastră la pledoariile nemuririi decurge din prejudecățile pe care le avem față de oamenii în vârstă (cum ar fi de exemplu că au trăit destul și au obligația să moară). Mai decurge, poate, și din capacitatea noastră de a ne resemna în fața a ceea ce ne pare inevitabil (deși îmbătrânirea nu ne pare tuturor la fel).

Închei cu cuvintele altcuiva: "bătrânețea este o mare problemă cu care ne confruntăm în societatea noastră, este sau va fi cea mai mare sursă de suferință pentru mine și oamenii pe care îi iubesc".

etica nemuririi

2010-01-28T18:26:00.000+02:00

Sa prespunem ca o persoana (poate e barbat :-) ) este insarcinata. Sa mai presupunem si ca urmeaza sa fie parinte singur: ca sa simplificam, un decident in loc de doi (sau mai multi).

Se duce la medic si i se spune ca:

1. fatul este nemuritor. Poate sa moara din alte cauze, il poate calca masina etc., se va maturiza normal, dar nu va imbatrani. Medicul mai spune si ca exista o procedura medicala simpla si sigura prin care aceasta problema poate fi corectata, iar fatul va deveni muritor ca toti ceilalti.

2. fatul este, dupa cate se pare, absolut normal. Insa exista o procedura medicala simpla si sigura prin care aceasta problema poate fi corectata, iar fatul va deveni nemuritor (nu va imbatrani, dar poate sa moara din alte cauze).

Ce trebuie sa faca persoana insarcinata, in cazul (1) respectiv (2)?

2010-01-28T17:38:00.001+02:00

blog